marți, 23 noiembrie 2010

Evangheliile gnostice

Evangheliile gnostice – o altă perspectivă asupra religiei

 Termenul de evanghelii gnostice se referă la o colecție de scrieri privitoare la învățămintele lui Isus, scrise în majoritate în secolul al II-lea al erei noastre. Deși nu se încadrează în canoanele bisericești, acestea au stârnit de-a lungul timpului interesul oamenilor de știință, cei care au adoptat și adaptat aceste învățături neoficiale vieții lor cotidiene, de multe ori în detrimentul celor canonice. Andrew Bernhard subliniază într-una din cărțile sale despre evangheliile non-canonice faptul că acestea conțin învățăturile lui Isus, repovestirea lor sau episoade din viața acestuia. 
 

 Evangheliile "cunoasterii”

 Repudiate de o mare parte a creştinilor și negăsindu-și locul în rândul scriiturilor bisericești oficiale, învățăturile gnostice au fost încadrate ca fiind scrieri aprocrife ale Noului Testament. Succesul de care se bucură acestea în ultimii ani se datorează unor controverse religioase, pornite în majoritate de la romanul lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci . Popularitatea neașteptată pe care romanul a avut-o, și mai ales, controversele aprige care s-au născut în urma publicării lui, au trezit interesul publicului pentru acest domeniu. Romanului i-au urmat o serie de documentare și chiar filme de ficțiune, menite să păstreze viu interesul pasionaților de acest subiect. Brusc, evangheliile gnostice au intrat în atenția publicului larg, făcându-și o intrare demnă de interes pe scena vieții religioase.

 Numele acestor evanghelii au fost inspirate din termenul grecesc "gnosis”, care înseamnă "cunoastere”, și care a dat numele unui curent apărut în filozofie în timpurile pre-creștine. În tot acest timp, idei proprii gnosticismului grecesc s-au împletit cu cele ale creștinismului timpuriu. Prin urmare, termenul de "gnosticism creştin” a ajuns să reprezinte o comunitate creștină timpurie, care credea că salvarea sufletului înseamnă renunțarea la lumea materială prin intermediul revelației. Conform acestora, răspunsurile la întrebările de natură spirituală ar trebui căutate înăuntrul ființei, nu în exteriorul ei.

 Evangheliile gnostice cuprind un număr mare de învățături, care datează din perioade diferite și care au fost identificate în mai multe locații. Descoperirea lor succesivă a oferit de fiecare dată noi informații și a făcut posibilă apariția unor noi perspective asupra religiei dar au fost, în același timp, și motiv de dezbateri în rândul teologilor, cercetătorilor și istoricilor. Majoritatea acestor documente au fost găsite accidental, unele dintre ele fiind conservate aproape în totalitate, altele fiind recuperate doar parțial sau fragmentar. Anumite manuscrise au fost multiplicate, iar în prezent ne-au parvenit numai copiile, cum este și cazul Evangheliei după Maria. Manuscrisele de la Nag Hammadi au fost descoperite de către doi fermieri, în decembrie 1945, și au fost numite după zona în care au fost adăpostite timp de secole, în vreme ce alte evanghelii gnostice au fost găsite în perioade și locații diferite.

Evanghelia după Maria

 Evanghelia după Maria a fost recuperată ca parte a Codexului Akhmim și a văzut lumina tiparului pentru prima dată în 1955. Aceasta a fost descoperită în anul 1896, într-un codex de papirus, fiind încadrată în categoria cărților apocrife. Deși termenul utilizat pentru a descrie acest manuscris este "evanghelie”, documentul nu reprezintă o evanghelie în sensul scolastic al cuvântului.

 Akhmim Codex sau Papyrus Berolinesis 8502 pentru cercetători, conținea în momentul descoperirii sale încă trei texte apocrife. Toate cele patru documente erau redactate în limba coptă. Ulterior, încă două fragmente ale Evangheliei după Maria au mai fost descoperite, însă amândouă erau transcrise în limba greacă.
 Dezbaterile asupra perioadei în care au fost scrise sau asupra limbii în care au fost redactate în original nu au întârziat să apară. Teologul feminist Karen King este de părere că evanghelia originală a fost scrisă undeva în a doua jumătate a celui de-al doilea secol. În același timp, o altă cercetătoare, Esther De Boer, crede că aceasta a fost scrisă mult mai devreme. Cele două fragmente în limba greacă, datând din secolul III, au fost publicate în 1938 și 1983, iar cel scris în coptă a fost tradus și publicat pentru prima dată în 1955.

 Însă cea mai mare controversă legată de această evanghelie pierdută și găsită începe chiar din titlu. Cercetătorii și istoricii au fost de acord, în general, că este vorba despre o scriere apocrifă, însă au întâmpinat dificultăți în a se pune de acord asupra persoanei la care se referea textul. Care Maria? Argumentele în favoarea Mariei Magdalena sunt numeroase, ținând cont de faptul că statutul ei de discipol al lui Isus era recunoscut și de faptul că ea a fost primul martor al Reînvierii. De asemenea, numele ei este pomenit în numeroase scrieri creștine timpurii. Se pare că aceasta îl acompania pe Isus în călătorii, iar Evanghelia după Matei o menționează ca fiind unul dintre martorii crucificării lui Isus. În Evanghelia după Ioan, Maria este primul martor al Învierii lui Isus.

 În cuprinsul acestei scrieri, există un episod în care Maria ia cuvântul în fața discipolilor, iar Petru o contrazice vehement pe motiv că este femeie. Același episod este menționat în Evanghelia după Ioan și într-un alt text apocrif, Pistis Sophia. În acest text, Maria este identificată fără niciun dubiu ca fiind Maria Magdalena. Chiar și scena finală din Evanghelia după Maria vine în susținerea acestei teorii. Unul dintre apostoli sare în apărarea femeii, spunându-i lui Petru: "Sigur că învățătorul o cunoaște mai bine. De aceea o iubește pe ea mai mult decât pe noi.” Afirmația apostolului este menționată și în Evanghelia după Filip.Petru este ofensat de faptul că Învățătorul a optat să vorbească în secret cu o femeie despre viziuni, în loc să facă acest lucru liber, în prezența tuturor discipolilor. Acesta nu înțelege de ce Isus o preferă pe Maria pentru a Îi interpreta învățăturile, în locul altui discipol.

 Alți istorici sunt de părere că este vorba despre Fecioara Maria, ceea ce ar putea explica la fel de bine de ce Isus o iubea pe ea mai mult decât pe ceilalți discipoli. Câteva pasaje întâlnite în evanghelii o indică tot pe Fecioară ca fiind discipolul aflat în competiție cu Petru. Neînțelegerile privitoare la conținutul acestei evanghelii au fost exacerbate întrucâtva și de faptul că manuscrisului îi lipsesc șase pagini la început și încă patru la mijloc, ceea ce înseamnă că scenele de început sunt învăluite în mister, lăsând loc multor prezumții în ceea ce privește locurile și circumstanțele acestui dialog, care are loc inițial între Isus și apostoli și, ulterior, între Maria și apostoli.

Evanghelia după Iuda

 În anii '70 , un papirus scris în limba coptă a fost descoperit în apropierea localității Beni Masah, în Egipt. Datarea cu carbon îl plasează în secolul II al erei noastre, iar majoritatea istoricilor îi recunosc vechimea, însă nu și autenticitatea scrierii. Deși evangheliile canonice au fost scrise de cei ale căror nume le poartă, ultimul text intrat în rândul scrierilor gnostice nu a fost scris de Iuda, ci mai degrabă de adepții gnostici ai lui Isus. Descoperit în urmă cu 30 de ani, manuscrisul a încăput în mâna experților abia în anul 2005, într-o stare mai mult decât deplorabilă. Experții au depus o muncă titanică pentru a evita distrugerea a ceea ce a mai rămas din text. Conform cercetătorilor, manuscrisul original conținea 31 de pagini scrise pe ambele părți. Când a apărut pentru prima dată pe piață, în 1999, acesta mai avea doar 13 pagini scrise pe ambele părți. S-a speculat că paginile lipsă au fost îndepărtate deliberat, pentru a fi vândute pe piața neagră. Existența unei Evanghelii a lui Iuda este menționată în jurul anului 180 d.Hr. de către episcopul Irineu din Lyon, care o include în rândul textelor apocrife, negându-i însă veridicitatea în cartea sa, "Despre erezii”.Prima traducere a fost efectuată în 2006 de către Național Geographic Society, care a creat ulterior și un documentar amplu pe această temă.



 În privinţa episodului trădării lui Isus, evangheliile canonice se află în consens: Iuda este cel care l-a trădat pe Isus, predându-L soldaților romani contra unor arginţi. Însă proaspăt descoperita evanghelie vine să aducă o nouă perspectivă asupra acestui episod. Documentul descrie întreg episodul trădării şi morții lui Isus, din perspectiva lui Iuda. Texul este o povestire gnostică a unui aranjament între Iuda şi Isus, în care primul trebuie să-şi vândă Învățătorul romanilor pentru ca sarcina Acestuia pe Pământ să fie încheiată. În această nouă perspectivă, Iuda este reabilitat. El nu a făcut decât să asculte instrucțiunile Învățătorului, iar rolurile sunt inversate. Cel care era considerat până acum trădător s-a dovedit a fi, de fapt, unealta voinței divine, şi în același timp, cel mai de încredere apostol al lui Isus. Fiul Domnului este cel care își regizează această ieșire de pe scena istoriei, iar Iuda este catalizatorul. Însă nu numai ideea trădătorului care este, de fapt, apostolul ales, a iritat reprezentanții lumii creștine, ci şi faptul că se sugerează că Isus şi-a orchestrat singur trădarea pentru a evada din propriul corp, din cauză că se simțea captiv, nu pentru a mântui omenirea. O altă versiune asupra a două evenimente de bază ale culturii creștine face ca acest nou apărut text să fie văzut ca aparținând unor curente gnostice, conform cărora corpul uman este o formă de închisoare a spiritului, iar Iuda este cel care a ajutat spiritul lui Isus să scape de aceste constrângeri fizice.

 Tot aici, se încearcă oarecum discreditarea evangheliilor canonice, prin menționarea faptului că toți ceilalți discipoli nu cunoșteau nimic din toate acestea, Iuda Iscariotul fiind singur ales de către Învățător pentru a lua parte la Marele Plan. De-a lungul timpului, mai mulți filozofi au speculat faptul că Iuda a acționat la cererea lui Isus, astfel încât Acesta să Își împlinească menirea pe Pământ. Pentru prima dată însă, un text scris și datat în vechime, vine să susțină aceste teorii. Isus îl avertizează pe Iuda asupra sarcinii grele pe care a fost desemnat să o îndeplinească, avertizandu-l că numele său va fi blestemat pentru multe generații de acum încolo, însă va veni o vreme în care acesta va stăpâni peste toți. Într-un alt pasaj al manuscrisului, Isus Îl îndeamnă pe Iuda să se îndepărteze de ceilalți discipoli, pentru a-I împărtăși misterele regatului Său.

Spre deosbire de textele canonice, care narează fapte din ultimul an de viață a lui Isus (în Evanghelia după Ioan sunt ultimii trei ani) și despre nașterea Acestuia (în evangheliile după Luca și după Matei), Evanghelia după Iuda este scrisă sub forma unui dialog între Învățător, Iuda și apostoli, fără a se încadra în contextul filozofic retoric. Acest gen era extrem de popular la începutul creștinismului, în vreme ce singurele evanghelii scrise sub formă narativă sunt cele canonice. Ca și în scrierile canonice, în Evanghelia după Iuda se povestește episodul în care Isus este arestat de către soldații romani, iar Iuda primește de la aceștia arginții. Însă, spre deosebire de primele, în acest text se insistă pe rolul important pe care apostolul l-a jucat în împlinirea menirii pe Pământ a Fiului Domnului. O altă diferență semnificativă este dată de faptul că în Noul Testament, Iuda, măcinat de remușcări, se spânzură de un copac, însă în evanghelie nu se specifică soarta pe care a avut-o acesta după arestarea lui Isus, deși este consemnată o viziune pe care Iuda o împărtășește Învățătorului, în care acesta văzuse cum ceilalți 11 apostoli îl vor ucide aruncând cu pietre în el.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu