luni, 23 martie 2015

703 ani de la desfiinţarea misteriosului Ordin al Templierilor



          Pe 22 martie s-au împlinit 703 ani de la momentul în care Papa Clement al V-lea a ordonat desfiinţarea Ordinului Templierilor, iar bunurile acestora au trecut în stăpânirea regelui Filip al IV-lea cel Frumos.
            Opulenţa Ordinului şi Regulamentul său care conferă organizaţiei privilegiile unui stat în stat nu sunt pe plac Regelui de Fier, Filip cel Frumos, un campion al suveranităţii naţionale care avusese tăria să-şi trimită cancelarul, fidelul Guillame de Nogaret, să-l pălmuiască pe Papa Bonifaciu al VIII-lea, în momentul în care acesta ceruse regelui să scutească clerul francez de taxe. În ciuda aversiunii pe care o avea faţă de templieri, Filip cel Frumos se împrumută de trei ori de la Ordin, ajungând în pragul anului 1307 să fie practic îngropat în datorii.


            De asemenea, încercând să controleze cât de cât activităţile templierilor, regele îşi exprimă dorinţa de a intra în Ordin, dar este refuzat politicos de către Marele Maestru, o ofensă de neiertat. Nu în ultimul rând, la urechile lui Filip ajung zvonuri conform cărora Ordinul ar dori să întemeieze în Franţa un stat monahal, pe modelul celui înfiinţat de Teutoni în Prusia. Toate aceste aspecte fac Ordinul indezirabil în ochii regelui; Filip al IV-lea, profitând de un papă-marionetă, Clement al V-lea, însărcinându-l pe omul său de încredere – Nogaret – să pregătească distrugerea templierilor.


      Maşinaţiunea este pusă în mişcare de către Esquieu de Floryan, fostul comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin, care-i furnizează lui Nogaret mărturii scrise din care reiese că templierii practică în secret scabroase ritualuri profanatoare. Prevalându-se de o cerere a Marelui Inchizitor al Franţei, după ce îşi pregăteşte îndelung şi minuţios armata pentru această operaţiune, pe 13 octombrie 1307, regele îi arestează pe toţi templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiaţi de ceea ce li se întâmpla, foarte puţini templieri protestează, şi mai puţini luptă – aceştia sunt ucişi până la ultimul.
      Cei mai mulţi Cavaleri ajung pe mâna Inchiziţiei, în beciurile căreia sunt torturaţi sistematic, cu sălbăticie şi mult sadism, şi recunosc toate învinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au închinat Diavolului. Filip al II-lea orchestrează cu multă dibăcie un adevărat circ de învinuiri, procese, torturi şi retractări, Marele Maestru jucând de fiecare dată în contratimp, adoptând atitudini prosteşti, neînţelegând gravitatea situaţiei şi chiar refuzând să-şi apere Ordinul.

Sursa: Descopră.ro

Templierii, slujitori ai diavolului?
Marc Ulieriu - 16.04.2009 - fragment reviziut, adaptat şi corectat.

     Povestea decăderii celui mai puternic, mai bogat şi mai influent ordin cavaleresc medieval bântuie secolele, pe măsură ce din ce în ce mai mulţi istorici şi cercetători încearcă să descifreze misterele în care este învăluită. Au fost, cu adevărat, templierii slujitorii satanei sau complotul distrugerii lor este o maşinaţiune pusă la cale de regii europeni împreună cu papalitatea? Există în rândul Ordinului un aşa-numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari iniţiaţi gnostici – adevăraţii conducători ai Cavalerilor, care au continuat să trăiască în secret vreme de veacuri, pentru a renaşte în Masonerie – sau întreaga conspiraţie a distrugerii Templului a fost săvârşită din raţiuni politice şi financiare, iar povestea templierilor s-a stins odată cu arderea pe rug a ultimului lor Mare Maestru, Jacques de Molay?

De la Sărmani Cavaleri ai lui Hristos…

     Cruciaţii cuceresc Ierusalimul în 1099, iar 20 de ani mai târziu, doi veterani ai primei cruciade, Hugues de Payns şi Godfrey de Saint-Omer, înfiinţează împreună cu alţi şapte cavaleri un Ordin de călugări-războinici, având menirea de a-i proteja pe numeroşii pelerini care încep să sosească în Oraşul Sfânt. Baudouin al II-lea de Boulogne, regele Ierusalimului, le stabileşte reşedinţa în moscheea Al-Asqa (foto jos), ridicată pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon în jurul anului 950 i.Hr.


      Templul era venerat deopotrivă de evrei (conform Vechiului Testament, Solomon îl construise pe baza indicaţiilor sacre primite de la Dumnezeu, iar aici a fost păstrat Chivotul Legământului), de creştini (aici copilul Iisus îi uimeşte pe învăţaţi cu ştiinţa sa despre Dumnezeu) şi de musulmani (aici se afla profetul Mahomed în momentul în care un arhanghel îl duce în ceruri). Templierii resimt puternic influenta multiculturală a acestui loc, adoptând o deschidere neaşteptată faţă de musulmani şi înţelegând necesitatea coexistenţei cu o civilizaţie cel puţin la fel de complexă şi de dezvoltată precum cea europeană.

    Pe plan militar, arabii erau superiori cruciaţilor, înfrângerile de la început explicându-se numai prin curajul nebun al Cavalerilor, conjugat cu numeroasele lupte interne şi rivalităţi dintre şeici; cultural, Islamul strălucea prin Averroes, care-l redescoperise şi-l comentase pe Aristotel, Al Schwarishmi – părintele algebrei, Avicenna care revoluţiona medicina precum şi numeroşi poeţi, chimişti, astronomi şi arhitecţi. Mişcare politică extrem de abilă – încă din 1119, primul an al existenţei Ordinului Cavalerilor Sărmani ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon, templierii stabilesc legături cu arabii, încheie pacturi, devin garanţi ai diverselor tratate dintre regii creştini şi conducătorii musulmani şi chiar ajung să primească fii de şeici în Ordin.
     Ordinul este recunoscut pentru cinstea şi milostenia sa. Izvoarele epocii lăuda devotamentul şi simplitatea templierilor: “Nu îi vezi niciodată pieptănaţi, foarte rar se spală, au barba neîngrijită şi duhnesc de mizerie” – un portret demn pentru orice dârz luptător al Spiritului, imun la cele lumeşti. Această imagine avea să dureze, însă, numai primii nouă ani de existenţa ai Ordinului. 

     Ordinul devine din ce în ce mai popular în rândul aristocraţiei europene – încă de la bun început era puternic ierarhizat: pentru ca un tânăr să îmbrace peste zale mantia albă cu cruce roşie, trebuia să fie de sânge nobil din partea ambilor părinţi. Conducătorul suprem al templierilor, Marele Maestru, avea 4 cai şi 4 scutieri, Comandorii, Marii Preoţi şi Călugării-inspectori căpătau 3 cai şi 2 scutieri, în vreme ce Cavalerii simpli aveau dreptul la 2 cai şi niciun scutier. Ordinul era completat de sergenţi şi turcopoli (soldaţi de origine umilă, de obicei indigeni) care formau, de fapt, grosul forţei Ordinului, fiind de până la 10 ori mai numeroşi decât Cavalerii.
     Toate aceste avantaje, dimpreună cu promisiunea unei vieţi virtuoase, dar plină de aventuri, i-au determinat pe numeroşi fii de nobili europeni să-şi dorească să facă parte din Ordin, iar pe măsură ce numărul acestora a crescut, susţinătorii Ordinului au devenit din ce în ce mai mulţi. Printre aceştia se numără şi abatele de Citeaux, Bernard din Clairvaux, unul dintre cele mai influente personalităţi ale epocii, care îşi asumă cauza călugărilor-soldaţi, le desăvârşeşte Regulamentul şi provoacă convocarea Conciliului de la Troyes din 1128, prin care templierii sunt recunoscuţi oficial de către Biserica catolică şi devin supuşii direcţi ai Papei.


… la veritabili bancheri corporatişti ai Evului Mediu

     Noul statut aduce într-o perioadă extrem de scurtă schimbări majore în economia Ordinului. De la recunoaşterea de către Papă, donaţiile încep să curgă în valuri – credincioşii de pe tot cuprinsul Europei occidentale doresc să participe activ la recucerirea Pământului Sfânt (iar dacă nu o pot face cu sabia în mână, se gândesc că şi banii pentru o cauză nobilă sunt buni). Donaţiile capătă inclusiv forma de drepturi senioriale, unele foarte profitabile, precum pământuri, castele, fortăreţe şi chiar oraşe întregi. Încet-încet, Ordinul se extinde precum o caracatiţă în rândul întregii Europe catolice, ajungând administratorul unor sume colosale, care fac din el un fel de imperiu financiar multinaţional, echivalentul unei corporaţii moderne.
     Sigiliul lor – doi călăreţi pe un singur cal, ceea ce simboliza sărăcia – nu-i împiedică să construiască, la Ierusalim, grajduri pentru 2.000 de cai şi 1.500 de cămile. De asemenea, uitând de episodul biblic în care Iisus îi alungă pe negustori din Templu, templierii îşi crează un birou de schimb pentru pelerini şi încasează camăta. Văzând că această afacere este extrem de profitabilă, Ordinul o extinde în toate comandamentele sale – prin această decizie, practic, punându-se bazele unor instituţii echivalente cu băncile moderne.
      Marea invenţie financiară a Ordinului este scrisoarea de schimb, care funcţionează pe principiul unei cărţi de credit – se emitea o poliţă pe numele unui pelerin care, de exemplu, depune bani, bunuri sau obiecte de valoare la Paris. Acesta poate călători liniştit, fără frica hoţilor sau costuri suplimentare de escortă şi de transport, până la Ierusalim, unde în baza scrisorii îşi retrage, evident cu o anumită dobândă, suma sau contravaloarea obiectelor depuse la Paris. Într-o epocă în care orice activitate bancară era prohibită de Biserică, uriaşele avantaje financiare ale templierilor le asigura acestora o dezvoltare şi o prosperitate fără precedent. La toate acestea se adăugă practica conform căreia tinerii nobili care aspiră să devină Cavaleri să-şi doneze întreaga moştenire, odată cu primirea în Ordin.
      În secolul al XIII-lea, aproape toţi marii aristocraţi ajung să-şi încredinţeze în perioade de restrişte avutul Cavalerilor. Întrucât cuvântul templierilor era socotit mai sigur decât al multor regi, Fortăreaţa Templului din Paris primeşte să păstreze cu dobândă bani gheaţă, dar şi obiecte de valoare. Bijuteriile Coroanei Angliei şi tezaurul Franţei au stat vreme de decenii în custodia Cavalerilor. Veritabilele contracte de trezorerie sau împrumut pe care Ordinul le semnează cu clienţii săi de os nobil sau sânge albastru au, în mare parte, aceleaşi clauze precum cele moderne – dobândă, penalităţi, bonusuri de fidelitate etc.

      Nu în ultimul rând, Regulamentul le conferă templierilor nişte privilegii extraordinare: Ordinul era scutit de dări şi de impozite, însă putea să perceapă după bunul plac asemenea taxe; nu răspundea în faţa justiţiei laice, nici a celei bisericeşti – Cavalerii puteau fi judecaţi numai de Maeştri templieri sau (simbolic) de Papă, în schimb aveau dreptul de a condamna la moarte şi de a judeca numeroase delicte; Cavalerii nu se confesau decât preoţilor care făceau parte din Ordin; Marele Maestru avea de facto statutul unui prinţ paneuropean, iar alegerea sa nu era supusă niciunei ratificări exterioare templierilor. Pe măsură ce anii trec, dependenţa templierilor faţă de Papă devine una simbolică, astfel că organizaţia are privilegiile unei adevărate puteri suverane, luându-şi şi numele de Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani – Ordinul Suprem şi Militar al Templului din Ierusalim. Numeroasele bogaţii şi feude răspândite prin toată Europa fac ca, la apogeul organizaţiei, Ordinul să devină cea mai mare putere financiară europeană din întreg Evul Mediu, cu un profit anual de 800.000 de livre, echivalentul a 1 miliard de euro din prezent, în condiţiile în care venitul anual al majorităţii regatelor era de 10 ori mai mic.

O organizaţie învăluită în mistere

      Pe măsură ce Ordinul a ajuns la maturitate, în interiorul său s-a format un veritabil cult al secretului: consfătuirile Maeştrilor erau inaccesibile cavalerilor, întreaga corespondenţă a organizaţiei era criptografiată, iar Regulamentul – copiat în puţine exemplare – nici măcar nu era cunoscut pe îndelete de către simpli cavaleri. De altfel, influenţa locului asupra Ordinului a fost copleşitoare, Asia de Sud-Vest fiind în acele timpuri într-o continuă şi clocotitoare efervescenta mistică, un creuzet al sincretismelor religioase şi a hermetismului, un loc în care neopitagoricieni, neoplatonicieni, gnostici, creştini, evrei şi musulmani veneau zi de zi în contact unul cu celălalt, împărtăşindu-şi credinţele.
     Templierii au fost indubitabil creştini – luptându-se până la moarte în numele credinţei şi fiind custozii unor relicve sfinte, precum giulgiul lui Iisus sau patibulum-ul (stâlpul orizontal al) crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul – însă, mulţi istorici estimează, astăzi, că credinţa lor a fost inevitabil alterată (de altfel, un tânăr templier scria laconic într-o scrisoare trimisă acasă: "Am devenit orientali"). Cât de mult a îmbrăţişat Ordinul gnosticismul rămâne o dilemă încă nerezolvată, însă tocmai curentele mistice care tulburau aliniamentul cu doctrina catolică au fost o pârghie abil folosită de către inchizitorii care i-au condamnat de erezie şi satanism. Pe de altă parte, cei mai mulţi Cavaleri şi chiar Maeştri (în frunte cu ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay) erau analfabeţi, iar asemenea subtilităţi religioase le erau, teoretic, inaccesibile.
      Tocmai din acest motiv, s-a speculat că în interiorul organizaţiei s-a format o conducere din umbră, un Templu Negru, puternic influenţat de esoterismul islamic şi de gnosticism, un grup de iniţiaţi care chiar dacă în esenţă rămâneau creştini, împărtăşeau o credinţă şi o dogmă radical diferită faţă de cea propagată de catolici. Astfel se explică blasfemiile incredibile de care templierii au fost acuzaţi spre sfârşitul anului 1307, după arestarea lor. Scuipatul crucii era o practică gnostică prin care se sublinia că adevăratul Dumnezeu se afla în ceruri, nu într-o bucată de lemn (de asemenea, gestul dădea seama şi de porunca biblică: Să nu-ţi faci chip cioplit!); închinarea la un idol păgân, Baphomet, era un ritual de cunoaştere divină, prin care se sfida dogma Sfintei Treimi – o erezie politeistă în ochii gnosticilor – şi se reafirma credinţa într-un singur Dumnezeu; sărutul pe gură între bărbaţi (practică obligatorie în cadrul ceremoniei de primire în Ordin a tinerilor Cavaleri) simboliza unirea spiritelor – o garanţie morală de fidelitate şi supunere.


Dulcele declin al refugiului în lux

      Deşi templierii au purtat nişte bătălii remarcabile, cea mai faimoasă dintre toate fiind cea de la Montgisard (pictura, jos), petrecută pe 25 noiembrie 1177, când un pâlc de 500 de cavaleri au ţinut eroic piept armatei lui Salah ad-Din (Saladin) de 26.000 de oameni, obligându-l pe marele sultan arab să se retragă, Ordinul nu a jucat niciodată rolul unei armate – structura aristocratică şi Regulamentul său strict nepermiţându-i din start acest lucru – ci a avut, mai degrabă, atribuţiile unei forţe de elită, gardian al păcii şi mediator între numeroasele facţiuni creştine şi musulmane.

    
      Începând cu a doua jumătate a secolului al XII-lea, armata lui Saladin (foto medalion) devine din ce în ce mai puternică, iar în 1187 se produce dezastrul: Ierusalimul este pierdut. Deşi liderul arab este inimos – nu permite comiterea niciunui abuz sau masacru, respectă bisericile şi le dă creştinilor un răgaz de 40 de zile să părăsească oraşul. Faţă de templieri – călugări-războinici – aplică legea războiului sfânt, a jihadului, lăsându-le să aleagă: ori se convertesc la Islam, ori sunt decapitaţi.

     Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turcă, apoi cea mongolă, iar Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit să fie mutat din ce în ce mai în nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militară a organizaţiei se estompează, iar în cruciadele care urmează pentru recucerirea Ierusalimului, toate încheiate cu umilinţe şi eşecuri usturătoare, templierii se implică exclusiv pentru a-şi urmări interesele politice şi financiare, îndepărtându-se sensibil de Franţa, ţara de origine a Ordinului, şi apropiindu-se de Anglia şi Germania.

      La începutul secolului XIII, organizaţia înfiinţată pentru a proteja Oraşul Sfânt rămâne practic fără misiune în Orientul Mijlociu. Prin urmare, Ordinul se întoarce în Franţa unde îşi atrage rapid oprobriul mulţimilor, din chiar prima zi în care Marele Maestru Jacques de Molay îşi face intrarea în Paris - precum un mare sultan oriental, cu 160 de Cavaleri, sclavi negri şi 12.000 de cămile ce cărau cantităţi uriaşe de aur, argint şi bijuterii. Din moment ce şansele de eliberare a Ierusalimului erau nule şi cruciadele luaseră sfârşit, oamenii încep să se întrebe la ce (mai) foloseşte această imensă avere Ordinului de 15.000 de cavaleri şi peste 100.000 de personal auxiliar?

Complotul regelui ambitios

     Opulenta Ordinului şi Regulamentul său care conferă organizaţiei privilegiile unui stat în stat nu sunt pe placul Regelui de Fier, Filip cel Frumos (foto medalion dreapta), un campion al suveranităţii naţionale, îl deleagă pe credinciosul său cancelar, Guillame de Nogaret, să facă tot ceea ce ştie şi era posibil să decimeze Ordinul. 
     În data de 13 octombrie 1307, toţi templierii de pe teritoriul regatului sunt arestaţi, foarte puţini templieri protestează, dar şi mai puţini luptă, iar în final vor fi ucişi până la ultimul.
    Cei mai mulţi Cavaleri ajung pe mâna Inchiziţiei, în beciurile căreia sunt torturaţi sistematic, cu sălbăticie şi mult sadism, şi recunosc toate învinuirile aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au închinat diavolului. Filip al II-lea orchestrează cu multă dibăcie un adevărat circ de învinuiri, procese, torturi, care îl prind pe Marele Maestru, Jacques de Molay (foto medalion jos) de fiecare dată în contratimp, adoptând atitudini prosteşti, de parcă nu înţelegea gravitatea situaţiei.

     O lună mai târziu, pentru a-i feri pe templieri de persecuţii similare în restul Europei, Clement al V-lea îi scoate pe învinuiţi de sub jurisdicţia regelui şi-i plasează sub cea bisericească, însă, în vara lui 1308, după ce interogase el însuşi câţiva Cavaleri, revine asupra deciziei, torturile fiind reluate, iar confesiunile de vinovăţie se amplificau. Este de notat faptul că templierii din Anglia, Portugalia, Spania şi Germania nu au suferit aceste suplicii – mulţi dintre ei au fost judecaţi şi achitaţi de tribunalele publice, dispărând apoi, cel puţin pentru câteva secole, din istorie.
     În 1311, Clement al V-lea convoacă un conciliu la Vienne (departament în vestul Franţei) şi aboleşte Ordinul Templului, "nu sub forma unei sentinţe definitive, ci cu titlu provizoriu". Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fără a fi condamnat, un provizorat care ţine până în zilele noastre. De asemenea, Papa îi judecă pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud, preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, şi preceptorul de Normandia, Geoffroy de Charnay. Întrucât toţi patru îşi recunoscuseră vină în mod public, au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă, dar la pronunţarea sentinţei, primii trei îşi retrag brusc şi vehement acuzaţiile.  
     "Păcatul meu este că am trădat Ordinul pentru a-mi salva viaţa. Ordinul Templului este sfânt şi pur! Toate acuzaţiile aduse lui sunt false, la fel cum false sunt şi mărturisirile templierilor!" ar fi spus într-un necaracteristic acces de curaj de Molay. Neavând altă soluţie, judecătorii ecleziastici îi dau pe mâna regelui. Acesta convoacă consiliul şi, fără să piardă o secundă, hotărăşte că cei trei să fie ucişi în aceeaşi zi ca eretici care şi-au retractat confesiunea păcatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seară, ei sunt arşi pe rug în piaţa Ile de la Câte din Paris. De Molay cere să fie legat pe rug în poziţie de rugăciune, cu mâinile împreunate şi faţa spre catedrala Notre-Dame. După ce focul este aprins, legenda spune că Marele Maestru i-a blestemat pe Filip cel Frumos şi pe Clement al V-lea. Cert este că artizanii distrugerii templierilor aveau să moară amândoi în acelaşi an – papa la numai câteva săptămâni de la moartea Marelui Maestru, iar regele spre sfârşitul toamnei.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu