Mulţi oameni din întreaga lume, indiferent de religia sau cultura căreia îi
aparţin, cred că fiinţele umane sunt nemuritoare, în sensul că sufletul
supravieţuieşte morţii trupului şi are o existenţă veşnică, arată un studiu
ştiinţific. Fascinant este însă faptul că această credinţă apare foarte devreme
în viaţă şi pare a fi ceva ce ţine de însăşi natura umană, mai curând decât o
convingere impusă de religie sau cultură.
Cercetătorii de la Boston University, conduşi de Natalie Emmons, au studiat
concepţiile copiilor privind vremea de dinaintea conceperii lor, intervievând
copii din două culturi foarte diferite din Ecuador.
Rezultatele sugerează că „suntem cea ce simţim”: adesea, considerăm că
partea eternă din fiinţa noastră nu este capacitatea de raţiona, ci aceea
constituită din dorinţele şi emoţiile noastre, de sentimentele pe care le
încercăm.
Studiul, publicat în jurnalul Child Development, se înscrie în volumul tot
mai important de lucrări ştiinţifice ce studiază rădăcinile cognitive ale
religiei.
Deborah Kelemen, profesor de psihologie şi unul dintre autorii studiului,
afirmă: „Acest studiu arată că este posibil ca ştiinţa să studieze credinţele
religioase. În acelaşi timp, ne ajută să înţelegem unele dintre aspectele
universale ale cogniţiei umane şi structura minţii omeneşti.”
Cele mai multe dintre studiile asupra posibilităţii prelungirii existenţei
după moarte au arătat că atât copiii, cât şi adulţii cred, în general, că
atunci când oamenii mor, nevoile fizice precum foamea iau sfârşit, iar emoţiile
continuă să existe într-o formă oarecare, însă nu-şi pun întrebarea de unde vin
aceste convingeri.
Cercetătorii au crezut multă vreme că oamenii îşi dobândeau concepţiile
despre post-existenţă prin expunerea la educaţie culturală şi religioasă, însă
prof. Emmons susţine că ideea nemuririi sufletului îşi are originea în intuiţia
noastră.
Ea a intervievat copii din satul Shuar din bazinul ecuadorian al Amazonului,
o comunitate de indigeni pe care a ales-o deoarece aici copiii nu au credinţe
de origine culturală privind existenţa înainte de concepţie şi bănuia că
asemenea copii, confruntaţi permanent cu priveliştea naşterii şi a morţii în
cadrul unor activităţi precum creşterea animalelor şi vânătoarea, ar avea o
viziune mai raţională, o perspectivă „biologică” asupra timpului de dinaintea
conceperii lor.
Pentru comparaţie, a intervievat, de asemenea, copii de religie
romano-catolică dintr-o zonă urbană din apropiere de capitala ecuadoriană,
Quito, copii care fuseseră învăţaţi că viaţa începe cu adevărat doar din
momentul concepţiei.
Dacă influenţele culturale ar fi fost esenţiale în formarea credinţei în
nemurire, atunci atât copii indigeni, cât şi cei din mediul urban ar fi trebuit
să respingă ideea existenţei vieţii înainte de naştere, crede cercetătoarea.
Prof. Emmons a arătat copiilor desene ce înfăţişau un copil, o femeie tânără
şi aceeaşi femeie în timp ce era gravidă, apoi le-a pus o serie de întrebări
legate de capacităţile, gândurile şi emoţiile copilului reprezentat, în cursul
fiecărei etape.
Rezultatele au fost surprinzătoare: ambele grupuri au dat răspunsuri
remarcabil de asemănătoare. Copiii gândeau că trupurile lor nu existau înainte
de naştere şi că nu aveau capacitatea de a gândi ori de a-şi aminti ceva.
Totuşi, ambele grupuri au răspuns că emoţiile şi dorinţele lor existau încă
dinainte de a se naşte.
Deşi, în general, spuneau că, înainte de a se fi născut, nu aveau ochi şi nu
puteau să vadă, copiii declarau totuşi, deseori, că erau fericiţi că aveau
să-şi cunoască în curând mama sau că erau trişti că erau despărţiţi de familia
lor.
„Chiar şi copiii care aveau cunoştinţe de ordin biologic despre reproducere
păreau totuşi să creadă că au existat cumva sub o formă eternă şi că acea formă
era asociată cu emoţiile şi dorinţele”, spune prof. Emmons.
Ea crede că această trăsătură umană ar putea fi un produs secundar ar
gândirii noastre sociale avansate, deoarece oamenii tind să îi vadă pe ceilalţi
ca pe o sumă a stărilor lor de spirit, iar dorinţele şi emoţiile sunt esenţiale
în prevederea comportamentului altora.
Deoarece această capacitate este extrem de utilă, ea se extinde şi asupra
altor laturi ale gândirii noastre, astfel că oamenii tind să vadă potenţiale
conexiuni acolo unde ele nu există, explică specialistul.
Aşa se face că ideea că sufletul ar supravieţui separat de trup, deşi
neştiinţifică, este naturală şi adânc înrădăcinată, consideră prof. Emmons.
Sursa: Mail Online
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.